au trecut ani... ani de`atunci...

… Începutul unui an, ianuarie, frig, viscol, ceaţă, totul pare obişnuit pentru o zi de iarnă din acel an friguros.

… Cursuri, colegi, pause, isterii, ţipete, îmbrânciri, nimic nou sub soare nici aici.

… Profesori, catalog, teamă, plicitiseală; aceeaşi banalitate dintr`o zi a săptămânii a aceluiaşi an.

… Orele 18:50: mă aflam părăsind incinta, zgribulită, încercând să`mi fac loc printre mormanele de troiene de zăpadă. Tot ce doream era să ajung într`a mea casă, la caldura, cufundată într`o apă fierbinte, iar mai apoi într`o plapumă caldă contemplând, ascultând muzici şi privind pe geam dansul fulgilor de nea.

… Ca în orice altă zi, am ajuns, într`un final, la caldura unde mâncarea mă aştepta pe masa iar toţi ceilalţi erau ocupaţi cu treburile lor. Ajunsă mai apoi în cameră dau drumul la muzică şi fug să mă bălăcesc.

… Orele 21:55: se aude o bătaie`n uşă. Mama este chemată până la vecina de dedesubt. Nimic anormal. Tot rutina (cel puţin asta`mi spuneam).

… După nici un sfert de oră, mama, speriată, mă cheama jos. Atunci aud o voce plânsă, aproape implorând “te rog, ia`l pe fratele tău şi mergeţi s`o căutaţi pe Ancuţa!” … Încercând să aflu ce s`a`ntâmplat aud diverse voci… tot ce`mi aduc aminte “nu a ajuns de la şcoală”, “bilet, valori în poştă”, “te rog fă ceva”.

… Speriată, ajung sus, îl târăsc pe frate`miu după mine şi încep o căutare. Îi explic şi lui ce s`a`ntâmplat. El, încercând să fie realist spune “rux, ştii că nu a păţit nimic, la noi nu sunt aşa multe cazuri de suicid. O să vezi că total va fi bine.” (pe`atunci chiar erau rare aceste cazuri). El continuă: “totuşi, dacă s`ar gândi să facă o prostie, s`ar duce sus pe blocul de 12 etaje sau pe lângă gară”. Verificăm blocul, nimic… Amândoi ne spuneam că este deja acasă. Ajungem în gară; tot felul de feţe dubioase… facem nişte ture în jur; nimic.

… Ne îndreptăm spre casă cu gândul că cei de`acolo au aflat ceva. Nimic. Orele 01:30. Nimic. Orele 02:00. Nimic. Vrând, nevrând am fost trimişi la culcare.

… Orele 07:00. Îndreptâdu`mă somnoroasă spre bucătărie, aud zarvă. Toţi ai casei erau prezenţi, cu excepţia fratelui meu care se ocupa de nişte nevoi fiziologice. Mi se oferă un ceai. Aveam impresia că trec ore, nu minute. Îl aud pe taică`miu “îl aşteptăm pe Tudor. Trebuie să vorbim”. Îşi face apariţia şi tud, cu ochii roşii, încă ud pe faţă şi`mi spune “rux s`a dus… s`a dus…”. Prima reacţie a fost un hohot de râs “ce`ai băi?”.. a doua reacţie a implicat un pahar de apă rece şi nişte zahăr. Următoare reacţie, cea mai lungă a implicat un număr extraordinar de şerveţele. Trecusem, cu o seara înainte, chiar pe lângă locul “accidentului” (orele 19:20 ,acceleratul Bv - Sb). Oare nu se putea face nimic? Oare dacă aş fi ştiut la timp aş fi găsit`o? Am vrut să merg să`mi văd prietena, încă un o aduseseră acasă. Am vrut să merg să`mi văd prietena, încă un o aduseseră acasă. Am fost trimisă la şcoală, unde câteva colege de`ale ei plângeau. Nervoasă fiind le`am luat la harţă pentru faptul că ştiau de existenţa acelui bilet şi nu au putut nici măcar sa o conducă acasă (nu dura mai mult de câteva minute). Am ajuns la direcţiune unde mi s`a promis exmatriculare din motive de indisciplină. M`au lăsat în pace, deoarce şi câţiva profesori au luat la cunoştinţă existenţa scrisorii. Am ajuns într`un final spre casă. Nu mică`mi fu uimirea când văzui zeci de oameni pe aleea din faţa blocului. În scară nu aveai şanse să ajungi. Erau mulţi curioşi, erau persoane care`şi induceau suferinţă pentru o fată pe care de`abia o cunoşteau. M`am enervat. Printre oameni îl zăresc pe fratele prietenei mele..venit din străinatate pentru un eveniment teribil. Cu ajutorul lui am ajuns sus; unde am rămas până dimineaţă. Priveam un sicriu, unde se afla cine f drag mie. Nu puteam crede. Avea buzele vineţii, un fel de surâs ciudad. La un moment dar i s`a contractat un muşchi al ochiului şi am avut impresia că i`a deschis, că total a fost doar un vis urât. (pe`atunci nu ştiam eu că există spasme musculare într`o asemenea situaţie). Am rămas încremenită deşi eram obişnuită cu decor funerar. De astă dată un puteam crede. Un suflet bun, un copil ce abia se lansa în lupta cu viaţa. Timpul a trecut… Am ajuns într`o dimineaţă sumbră, ziua despărţirii. Cimitirul era aproape gol. Era un cimitir nou, unde erau îngropaţi cei ce nu au pierit de “moarte bună”. Lume tristă, cimitirul învăluit în ceaţă, lume multă. Mult negru. Momentul în care am realizat ce şi cum a fost când am auzit cuiele… O înteminţau pe veci într`o cutie de lemn. Câteva ore nu m`am putut opri. Am ajuns apoi la masă. Tăceam şi urmăream lumea. Discutau despre orice: politică, fotbal, vreme. Îi detestam pe toţi, ştiam pe`atunci că nu respectă durerea familiei. (mass-media a scos niste stiri bestiale si nici macar 1% veridice!)

… Totul e trecut acum… nici fum, nici scrum, nici urmă de nimic. Oamenii din viaţa noastră vin şi pleacă, dar ar trebui cu toţii să realizeze că viaţa merită trăită, iar lupta cu ea şi lupta cu persoana sa trebuie purtată.

“C`est la vie! Aşa ca`n vie, unii vin şi alţii se duc dracu`…” vorbele unei persoane respectabile, dragi mie, care ştie ce şi cum e…